Puterea umilinţei

Vremea războaielor trecuse, fermierii lucrau în linişte, timpul părea suspendat în amorţire şi se putea spune că era un nou început.

Da, nu însă şi pentru Yorimoto.

Yorimoto tânjea după vremea războaielor în care strămoşii săi îşi dovediseră cutezanţa în luptă, vremurile eroice ce păreau a fi fost croite după inima dârză a luptătorilor ce brăzdaseră văzduhul cu săbiile înroşite în sânge.

De foarte mic dovedise înclinaţii deosebite în mânuirea armelor. Era un samurai pur sânge. Ce păcat însă că măiestria sa nu putea fi dovedită decât cu foarte puţine prilejuri. Era unul din cei care încercau lamele construite de marele meşter făurar Goemon pe trupurile tâlharilor condamnaţi la moarte. Bucurie efemeră!

Yorimoto avusese cei mai buni profesori şi era extrem de încrezător în sine. Forţa şi abilitatea îi erau recunoscute în toate prefecturile din împrejurimi.

samurai și elev

Se mai întâmpla să vină câte un ronin ce dorea să-şi câştige reputaţia de mare luptător pentru a fi primit în slujba daimyo-ului din regiune, însă nici unul nu se mai întorsese în locurile de origine, firul vieţii lor rupându-se când îl întâlniseră pe Yorimoto.

Yorimoto nu era un om leneş. Studia tehnicile adversarilor, exersa tehnici noi, pregătea garda seniorului, dar după părerea luptătorilor bătrâni suferea de o meteahnă. Nu fusese învins niciodată şi era prea plin de sine. Pornea cu un ascendent asupra adversarului, însă în acest fel rămânea descoperit psihic. Dacă ar fi întâlnit un luptător la fel de bun ca şi el dar cu un interior mai puternic, ar fi putut să piardă înfruntarea.

Pe bătrânul Koho, când încercase să îi da poveţe, îl provocase la luptă:

– Dacă eşti îndreptăţit să-mi dai poveţe înseamnă că ştii mai multe decât mine, că eşti un luptător de la care mai am multe de învăţat. Deci, te provoc la luptă.

Deşi duelurile erau interzise de shogun, ele în mod tacit se desfăşurau fără oprelişti. Acel duel a fost ultimul pentru bătrânul Koho.

De atunci nimeni nu i-a mai dat sfaturi lui Yorimoto. Nici măcar prieteneşti.

Dar, ceea ce era de întâmplat s-a întâmplat.

Pe când Yorimoto servea turte de orez într-un han aflat la răscrucea unei uliţe din cartierul curtezanelor, de afară a început să se audă vâlvătaia unei înfruntări ce creştea ameţitor. Un bărbat, după îmbrăcăminte samurai în garda seniorului, lovea în drum o curtezană care ţipa cu disperare şi încerca să se elibereze. Hangiul privea împietrit, fără a scoate un sunet. În timp ce hărmălaia se accentua, de locul conflictului s-a apropiat un străin, simplu îmbrăcat, însă purtând la brâu cele două săbii, semn că este samurai.

– Cu ce a greşit curtezana de este pedepsită în acest fel? întrebă străinul.

– Nu este curtezană, este fiica mea. A refuzat să-l servească pe acest samurai în felul în care a dorit, iar acum a hotărât să o transforme el în curtezană.

Străinul s-a apropiat tăcut de samurai şi i-a prins mâna ca într-o menghină. Acesta a tras cu cealaltă mână sabia şi a încercat să-l lovească. Era prea târziu. În timp ce mâna încă scotea sabia, capul pleşuv i se prăvălea în colbul uliţei pustii.

Trupul se zbătea încă spasmodic când s-a apropiat Yorimoto:

– Acesta era samuraiul daimyo-ului Fujitomo, pe care îl servesc cu cinste. Ai făcut o mare greşeală când l-ai ucis. Vei primi ceea ce meriţi.

Aproape în aceeaşi clipă lama sa lovi, însă nu spintecă decât văzduhul. În schimb simţi cum pământul se amestecă cu cerul, în­tr-o fracţiune de secundă trupul său contopindu-se cu praful de pe drum.

– Numele meu este Tanaka Hyoshi. Pentru un mare luptător vorbeşti prea mult, spuse străinul.

Yorimoto se sculă descumpănit şi atacă din nou. Înainte de ataca de această dată, simţi o lovitură groaznică dată cu latul lamei sabiei chiar pe gât. În acea clipă realiză că dacă străinul ar fi dorit să-l ucidă, capul său nu s-ar fi mai aflat în acea clipă la locul lui. O senzaţie ca de gheaţă îl cuprinse, urcând dinspre călcâie spre vârful capului.

– Şi pentru că eşti prea plin de tine, nu am să te ucid, căci pentru tine umilinţa de a trăi va fi mai grea decât moartea.

Din acel moment nimeni nu a mai auzit nimic despre străin, dar nici despre Yorimoto.

Străinul a plecat către o destinaţie necunoscută. Yorimoto l-a însoţit de la distanţă. Nu se apropia prea mult, căci privirea tăioasă a samuraiului nu îi permitea. Era umbra acestuia, sperând că odată şi odată învingătorul său îi va adresa un cuvânt.

Au trecut trei ani în care samuraiul şi umbra sa nu au schimbat nici un cuvânt.

În acea dimineaţă însă Tanaka îi făcu semn lui Yorimoto să se apropie şi să se aşeze.

– Ce doreşti, întrebă cu voce autoritară?

– În clipa în care am fost învins, viaţa mea s-a încheiat. Nu voi mai putea servi niciodată unui senior. Te rog să închei ceea ce ai început. Fii asistentul meu la seppuku.

– Dacă mi-ai fi cerut acest lucru când ai pierdut lupta, onoarea ta ar fi fost salvată, acum ce folos să mai mori? Mai bine învaţă să trăieşti! Schimbă-ţi numele, croieşte-ţi un nou drum în viaţă şi dacă ai învăţat ceva din umilinţa de a trăi vei proba că am avut dreptate când ţi-am cruţat viaţa.

Samuraiul a plecat apoi fără umbra sa, rămasă cu fruntea în ţărână, împietrită de durere şi totodată de recunoştinţă.

Anii au trecut, timpul a săpat în chipurile celor doi, însă nu atât de mult încât la trecerea convoiului imperial samuraiul să nu recunoască în comandantul escortei pe Yorimoto.

– Cine este domnul acela care conduce garda imperială? îl întrebă el pe samuraiul din apropiere?

– Este cel mai mare spadasin al Japoniei la ora actuală, samuraiul care nu luptă niciodată însă câştigă toate înfruntările, Toshimitsu Takamaru, elevul marelui spadasin Tanaka Hyoshi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− 3 = trei