Înțelepciunea bambusului

În ținutul Hotsuin aproape toți locuitorii deveneau la maturitate experți în arte marțiale. Erau atât de pricepuți și aveau cu toții atât de multe cunoștințe încât cu greu puteai spune că unul este mai bun decât altul.

Oamenii erau simplii țărani ce se ocupau cu lucratul pământului și cu creșterea animalelor. Nu participau la războaie și nu aparțineau nici unei credințe. Era o comunitate închisă ce se afla într-un ținut izolat, un ținut fără vecini, ce trăia într-o liniște patriarhală, într-o atmosferă de început de lume.

bambus

Totul a durat până când în apropierea s-au stabilit kwa, oamenii hanului Liguo. Liniștea s-a transformat în amenințare, bunăstarea în nesiguranță, speranța în deznădejde.

Localnicii i-au privit la început cu indiferență, dar au înțeles în cele din urmă că au greșit. Jafurile se întețeau și devenau tot mai numeroase. Mulți jefuitori piereau în aceste incursiuni, însă se întorceau de fiecare dată și mai mulți.

Exasperați, cei din Hotsuin, bazându-se pe aptitu­dinile lor de luptători, au hotărât să atace dușmanul pentru a-l distruge. Astfel, o parte din bărbați au format o mică armată care a pornit la drum.

Era o armată foarte bună, dar extrem de mică. Lupta a fost aceea dintre o furnică și un elefant sau ca și cum ai încerca să oprești un torent al râului umflat de ape cu o creangă de măslin.

Oamenii kwa au suferit pierderi grele, însă mica armată a fost desființată. În fața hanului s-a prezentat atunci comandantul oștilor, Lio Shuhi:

– Preamărite, am distrus armata oamenilor hotsuin. La ordinul înălțimii voastre voi arde ținutul și voi ucide toți supraviețuitorii…

Hanul îl privea cu dispreț. Forța armatei sale nu consta în inteligența conducătorilor ci în mărimea parcă infinită.

– Prostia ta Shuhi, spuse hanul, este mare cât întinderea oceanului. Dacă îi vei ucide, pe cine vei mai jefui pentru a-ți hrăni oamenii. Sau poate dorești ca luptătorii tăi să se transforme în fermieri?

– Iertare stăpâne! Poruncește…

– Atacă-i, jefuiește-i, dar lasă-i să trăiască și să-și refacă gospodăriile, pentru a-i putea jefui și la strângerea recoltelor.

De cealaltă parte, îngrijorarea era mare. Știau că mulți luptători muriseră, iar cei rămași nu ar fi putut face față puhoiului de invadatori.

Aveau de ales: ori părăseau ținutul, ori erau nimiciți.

S-au întrunit cei mai buni oameni pentru consfătuirea finală dar soluția nu apărea, nici chiar după îndelungi cercetări. Atunci s-a hotărât ca prin sate să se anunțe că orice soluție pe care ar putea să o propună cineva, va fi dezbătută în consiliul de război.

Multe soluții au apărut, care de care mai fantastice, însă nici una nu părea să aibă o finalitate. Până când a sosit un tânăr de la poalele munților, ce a propus consiliului construirea unui zid ce să apere ținutul.

Părea o inteprindere imposibilă, dar merita încercat. În fața puhoaielor inamice, punând în față un zid puternic, o mână de războinici pricepuți se puteau apăra cu succes.

Dar nu era atât de simplu pe cât părea în prima zi de lucru. Construcția începuse dintr-un capăt și deja avansase mai bine de un kilometru. În zilele următoare însă, oameni kwa au năvălit și au distrus dintr-o suflare zidul neter­minat. Încercările de construcție au continuat, însă rezultatele au fost aceleași. Cum erau construite pe jumătate, zidurile erau distruse de inamic. Era momentul în care inevitabil se îndreptau spre părăsirea lucrărilor și a ținutului.

Și totuși salvarea a venit. Și nu de la un arhitect sau un constructor priceput, ci de la un copil, care se minuna de creșterea rapidă a unui bambus chinezesc. Se știe că acesta timp de cinci ani nu crește aproape de loc, pentru ca apoi în doar șase săptămâni să ajungă la mărimea sa maximă. Tatăl său a înțeles tâlcul întâmplării și l-a povestit consiliului de război.

Timp de câțiva ani, oamenii hanului au continuat să-i prade pe localnici, iar aceștia, curios, nu mai răspundeau provocărilor. Însă cu toții știau ce se petrecea. Se strângeau provizii și se pregăteau materialele pentru zid.

În ziua în care totul a fost gata, la semnalul conducătorilor obștii a început munca și miracolul s-a petrecut. În două zile, zidul care înconjura și apăra ținutul a fost ridicat. Din acel moment oamenii kwa nu au mai putut pătrunde în ținutul Hotsuin.

Cu timpul, peste sute de generații, zidul s-a dărâmat și a dispărut. Nu a dispărut însă și din amintirea sătenilor unei așezări de munte, în care, cu mii de ani în urmă, un copil se minuna de înțelepciunea bambusului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


sapte − = 6