Ucenicul în arte marțiale Su Kong era în ochii profesorilor săi un neisprăvit.
Sau, cum spunea bătrânul Jinn “o nestemată a coroanei învăluită în rahat de urs”.
Un copil plin de talente, dar care nu ducea nimic până la capăt și care era pornit împotriva tuturor. Dacă tatăl său nu ar fi fericit școala-mănăstire cu toate cele necesare pentru trei ani de existență, de mult porțile s-ar fi deschis larg și tânărul ar fi plonjat în colbul ce desena drumul până la conacul tatălui său.
Însă mănăstirea era săracă și avea mare nevoie de darurile primite.
Preoții aveau însă și o nemulțumire. Pentru darurile primite, trebuiau să modifice caracterul tânărului, să-l șlefuiască, să-l transforme într-un tânăr senior.
Trecuse un an și nici gând de vreo schimbare.
Preotul Dai, cel care se ocupa direct de educația lui Su Kong făcea tot ce îi stătea în putință, pentru a învinge cerbicia tânărului. Dar orice ar fi făcut, nu reușea.
Încerca cu binele: îi arăta tehnici secrete prezentate până atunci doar elevilor speciali, îl învăța cum să reziste în sălbăticie, îl instruia în mânuirea armelor…
În van. Odată ce prindea tehnica sau învățătura respectivă, Kong se scufunda în somnolență sau apatie, nu mai exersa, nu-l mai interesa nimic.
A încercat și cu răul: l-a înfometat timp de două săptămâni, l-a pus la cele mai grele și rușinoase munci, ba chiar l-a și bătut. Kong primea totul cu detașare. Dacă era de muncă nu muncea, dacă era înfometat răbda, dacă era bătut nu scotea nici un sunet.
Se părea că tot răul din lume se ascunsese în sufletul acela de tânăr.
Oare ce provocase acea ruptură? Ce prăpastie surpase o inimă de copil?
Era cert însă că nu o minte de preot era făcută să desferece o inimă împietrită.
Disperarea preoților era mare. Trecuse și cel de-al doilea an și ei nu reușiseră nimic.
Singura speranță era sihastrul din provincia Fukien. Cel atât de aproape de Tao.
Când în cea de-a opta zi de așteptare, Dai a fost primit, aproape că renunțase să mai spere. Da, bătrânul știa care este problema sa:
“Ai un fiu”, a spus cel atât de aproape de Tao. “Este fiul tău pentru că trăiește lângă tine. Nu îl conduce pe drumul tău. Lasă-l să găsească drumul pe care îi este sortit să meargă.” Apoi i-a făcut semn să iasă.
Dai s-a retras cu spatele, l-a salutat pe sihastru și a plecat spre casă.
Tot drumul s-a gândit ce a vrut să spună bătrânul: Lasă-l să găsească drumul pe care îi este sortit să meargă.
Arta războaielor nu i se potrivește. Nici în rândul cărturarilor nu cred să intre, căci nu iubește caligrafia, iar despre preoție nici vorbă…
Pe drumul de întoarcere a văzut la câmpie femeile lucrând la câmpurile de orez. Doamne cum îi sălta inima la vederea acelor trupuri tinere.
Și a înțeles. Nu un bărbat avea să-l schimbe pe Kong…
Când a ajuns la mănăstire, Dai a zăbovit doar o clipită. A mărunțit vorbele în șoaptă cu starețul mănăstirii apoi a dispărut spre satul din apropiere. De întors s-a întors când luna mângâia de mult mătasea caldă a nopții de vară.
Ce-au vorbit cei doi, ce-a făcut Dai în sat, nimeni n-a știut. Atâta doar că de a doua zi, la mănăstire a avut de lucru o tânără frumușică, ce-i ajuta pe preoți la pregătirea bucatelor. Și dacă am să vă spun că toți ucenicii se îngrămădeau să fie pedepsiți la corvoada serviciului la bucătărie, sunt convins că mă veți crede. Și printre ei și Kong…
Da, preotul Dai găsise calea. În mai puțin de o săptămână inima de piatră devenise mai umană. În șase luni Kong era un flăcău normal, ba observau preoții cu îngrijorare, devenise cam moale și suspina cam des. Dumnezeule, ce era de făcut, fierul era acum o turtă de orez.
De a doua zi, fata a dispărut de la mănăstire. Se spunea că fusese răpită de un grup de călăreți din ținutul Kwe, un ținut sălbatic, la mai mult de 20 de zile de mers călare. Un ținut din care, cei ce se aventuraseră acolo, nu se mai întorseseră.
A trecut o zi, au trecut două… au trecut nouă zile.
Și Kong n-a mai putut.
– Pe unde să o iau iubiți părinți, pentru a o găsi, i-a întrebat Kong pe preoți.
– Ia-o peste câmp, treci peste valea Tsu și vei ajunge în pădurea de mesteceni. Acolo cred că o vei găsi. Vocea lui Dai era gravă, însă ochii aveau o strălucire ciudată. Zâmbeau ochii lui Dai…
Tot drumul, preoții l-au însoțit pe Kong, supunându-l la diverse încercări. El nu știa nimic. Credea că este o frunză purtată pe aripile sorții. Era împăcat cu destinul.
La capătul drumului nu a găsit nimic. A pornit spre casă mânat de un singur gând. Să-și ia rămas bun de la călugări și apoi să se despartă de viață.
Când în poarta mănăstirii l-a întâmpinat o zeiță cu chipul cunoscut, Kong a înțeles.
Acesta era drumul regăsirii.
Ce pierduse el înainte de mănăstire nu era dorința de a trăi. El nu-și găsise sufletul, iar acum, când avea alături un suflet pereche, realiza că era împlinit atât ca luptător dar și ca om.
Erau Ying și Yang, într-un tot contopit, divers dar unitar.