Mi-am dorit un Lidl…

forgotten-fruits-cornelian-cherry-fruit

Nu locuiesc în centru. Nici chiar în câmp… dar mai la margine. Cartier muncitoresc.

Și stau la casa! Am și curte, cu gradină mare. Parinții mei au plantat pomi, legume, tot ce-i trebuie omului gospodar.

Când la noi în cartier s-a construit un complex imobiliar m-am bucurat nespus. Cartierul căpăta un aspect mai modern. Aveam însă și un interes ascuns. În complex se deschidea un Lidl.

Este drept, pentru a cumpăra de la Lidl trebuia să intru în complex. Era bariera (doar pentru noi, cei din afară). Dar nu era problemă, arătam buletinul și intram. Până acum câteva zile…

Într-o dimineață m-am trezit și am ieșit în curte să-mi beau cafeaua proaspăt măcinată. Dar parcă mirosea altfel… Nu, nu cafeaua, la mine în curte.

Nu doar ca mirosea diferit, dar în grădină, într-un colț, răsărise un cort! Și ca într-o lege a compensației, ceapa și roșiile de pe un răzor, dispăruseră cu totul.

Recunosc, m-am apropiat cu teamă… m-am uitat în cort… Nimeni!

Abia când m-am întors catre cei trei caiși din fundul curții am observat vreo zece oameni cum clegeau de zor și băgau în sacoșe.

Panicat m-am îndreptat spre ei gesticulând.

Gesticulând s-au îndreptat și ei spre mine, vorbind într-o limbă de neînțeles. Dar au trecut de parcă nu aș fi existat, s-au dus la cort și au început să se înfrupte din munca mea.

Am anunțat poliția!

Milițianul de la telefon, pardon… polițistul mi-a spus ca e lumea săracă, că să înțeleg și eu. Eu am insistat! Compleșit, a abandonat și mi-a comunicat scârbit că daca vreau ceva să mă prezint la secție să depun o reclamație.

Am depus!

emigrante.jpgCât au cercetat reclamația au mai apărut vreo șapte la mine în curte. Tot nemâncați!

Disperat, am chemat câțiva prieteni să-i scot pe nepoftiți.

Între timp pe cortul lor scria mare, în românește: „REFUTIATI”.Mă rog, cred ca au vrut să scrie „refugiați”!

Pe când trăgeam de ei să-i „expulzăm” din casa mea, ne-am pomenit cu locuitorii noii zone rezidențiale. Lăsaseră bariera în spate și veniseră să mă huiduie pe mine. Și presa a apărut! Că sunt inuman, că nu respect drepturile omului. Ba m-au facut și fascist că abuzez de forță.

Am crezut că mor!

Ba mi s-a adus aminte că și eu am fost tolerat… să cumpăr de la Lidl-ul lor. Chiar daca le arătam buletinul paznicilor.

Ce să-fac… Am acceptat, că mai aveam și eu nevoie de acces la Lidl.

Cam peste două săptămâni am primit o citație! Era de la cei de dincolo de barieră. Și la ei veniseră „refutiati”. Considerau că aveau prea mulți și îmi mai trimiteau și mie vreo 50 (că mai aveam vreo 2 meri neculeși și ceva ceapă ascunsă în pământ). Dar era corect, că votaseră și se împărțise procentual cu numărul de meri din curte. Ori la ei mai mult beton decât meri.

Între timp, merele se terminaseră și „coloniștii” mei cereau acces la frigider. LA FRIGIDERUL MEU! Și frigiderul era gol!

Dar ei scandau: Lidl! Lidl! Lidl!

………

Jurnal – DUPA DOUĂZECI DE ANI

Allah99M-am întâlnit cu fiica mea pe stradă și nu am recunoscut-o. Nu… nu Alzheimer. Purta burka și nu i se vedeau decât ochii. Allah fie slăvit! Ce ochi frumoși!

P.S. Încă mai meg la Lidl. Însă la barieră se stă la coadă.Mult! 16 ore ultima dată. Dar merită Mâncarea e halal! Allah fie slăvit! Și mai bine stau decât să ma bată frații că nu aduc mâncare… Abdullah e mare! Fratele cel mare!

Ultimate Pen Fighting

UPC

Cine se mai uita la UFC…

Avem pe toate canalele TV un spectacol mult mai interesant: UPFbătalia pentru un pix.

Imaginați-va o celulă plina cu actorii principali ai serialului DNA. Timizi, sfioși, înghesuiți…

Și la un moment dat apare unul din scenariști (procuror DNA), cu un pix în mână.

Privirile protagoniștilor fixează voluptuos micul instrument de scris.

Procurorul îl flutură…

Pupilele actorilor se dilată strigând: „Prețiosul meuuuuu!”

Un gest scurt și este aruncat în mijlocul haitei.

Haos!

Un val de pumni, zeghe si răsuflări tăiate încearcă să apuce colacul de salvare – pixul! Salvatorul!

Dar… numai Unul este câștigâtor!

…parcă îl și văd pe Dinu Pescariu triumfător, plutind deasupra disperării, salvat!

Ca orice serial TV de succes a fost doar sezoul 1!

 

Continuarea: mai multe pixuri, mult mai multi actori (…și actrițe).

Mă întreb: oare câte sezoane vor fi?

 

 

Kenichi Hosokawa Sensei

Kenichi Hosokawa Sensei este profesorul meu de sports chanbara și cel ce a deschis porțile acestui sport pentru România prin invitația pe care mi-a trimis-o în anul 2008 pentru a merge la hombu dojo, Tokyo, Japonia.   hosokawa-samurai

Am ajuns în Japonia într-o dimineață de toamnă, foarte devreme, o dimineață ce părea mai degrabă de primăvară, dintr-o lume de basm la care visasem dintotdeauna.

Am fost așteptat pe Narita și de acolo am mers direct la sala de antrenament. Acela a fost primul antrenament pe care un român l-a făcut în sports chanbara. A urmat o scurta pauză de masă și …din nou la antrenament. Ziua următoare a continuat cu prima participare românească înr-un campionat mondial de spochan.

De atunci povestea frumoasă a spochan-ului românesc se tot deapănă. Primul stagiu internațional, prima participare la un campionat european, organizarea primului campionat european de spochan în România în 2010, primele medalii obținute de sportivii români în competiții internaționale, recunașterea sportului chanbara ca sport oficial în România și inițierea constituirii federației naționale de sport chanbara.

 

Dar cine este Kenichi Hosokawa Sensei?portret

Kenichi Hosokawa Sensei s-a născut in 1963 la Tokyo și a fost de mic preocupat de sport. Cu toate acestea nu a arătat un talet deosebit în această direcție. Nimic nu anunța campionul de mai târziu.

La vârsta de șapte ani (clasa a doua din școala generala) a început să studieze kendo și a continuat să practice kendo pe parcursul școlii generale și liceului. Începând din anii facultații a pornit studiul iaido-ului într-un club al universității.

Profesorul de iaido al lui Hosokawa sensei era prieten al fondatorului sports chanbara – Tetsundo Tanabe Sensei. Profesorul de kendo a adus într-o zi la dojo câteva arme de spochan. De aici începe o frumoasă poveste fără sfârșit.

2

În cei peste 40 de ani de dezvoltare, Sports Chanbara s-a transformat într-o mișcare de interes public, face parte din Asociația Națională a Sporturilor din Japonia și Asociația Națională a Activităților Recreative din Japonia, spochan fiind propus ca sport demonstrativ la Olimpiada din 2020 – Tokyo.

Există direcții de coordonare a spochan în toate cele 47 unități administrative ale Japoniei. Sunt peste 400.000 de sportivi legitimați. O mulțime de politicieni sunt oaspeții competițiilor naționale și internaționale.

În Europa există mai mult de 20 de țări care practică sports chanbara, între care și România.

EC2010

Campionatul European de Sports Chanbara 2010, București, România

Acum speranțele noastre se îndreaptă către olimpism deoarece spochan este un sport sigur, nu implică contactul dur, evită accidentările și poate cel mai important – este accesibil oricui indiferent de vârstă încă de la primul pas facut spre spochan.

Spochan este un sport al tuturor!

Bunica mea avea abonament la „Scînteia”

Scînteia

Bunica mea avea abonament la „Scînteia”.

Nu, nu făcea politică și nici nu era membră a Partidului Comunist Român.

Bunica Eugenia era o țărancă dintr-un sat pierdut pe dealurile Buzăului.

Comanda „Scînteia” dintr-un motiv pragmatic. Pe vremea aceea nu se găsea hârtie igienică.

A fost o vreme în care am fost fan Antena 3. Și Mircea Badea.

Acum am impresia că „Antena 3” seamana tot mai mult cu „Scînteia”!

Drumul regăsirii

Ucenicul în arte marțiale Su Kong era în ochii profesorilor săi un neisprăvit.

Sau, cum spunea bătrânul Jinn “o nestemată a coroanei învăluită în rahat de urs”.

Un copil plin de talente, dar care nu ducea nimic până la capăt și care era pornit împotriva tuturor. Dacă tatăl său nu ar fi fericit școala-mănăstire cu toate cele necesare pentru trei ani de existență, de mult porțile s-ar fi deschis larg și tânărul ar fi plonjat în colbul ce desena drumul până la conacul tatălui său.

Însă mănăstirea era săracă și avea mare nevoie de darurile primite.

Preoții aveau însă și o nemulțumire. Pentru darurile primite, trebuiau să modifice caracterul tânărului, să-l șlefuiască, să-l transforme într-un tânăr senior.

Trecuse un an și nici gând de vreo schimbare.

Preotul Dai, cel care se ocupa direct de educația lui Su Kong făcea tot ce îi stătea în putință, pentru a învinge cerbicia tânărului. Dar orice ar fi făcut, nu reușea.

Drumul regasiriiÎncerca cu binele: îi arăta tehnici secrete prezentate până atunci doar elevilor speciali, îl învăța cum să reziste în sălbăticie, îl instruia în mânuirea armelor…

În van. Odată ce prindea tehnica sau învățătura respectivă, Kong se scufunda în somnolență sau apatie, nu mai exersa, nu-l mai interesa nimic.

A încercat și cu răul: l-a înfometat timp de două săptămâni, l-a pus la cele mai grele și rușinoase munci, ba chiar l-a și bătut. Kong primea totul cu detașare. Dacă era de muncă nu muncea, dacă era înfometat răbda, dacă era bătut nu scotea nici un sunet.

Se părea că tot răul din lume se ascunsese în sufletul acela de tânăr.

Oare ce provocase acea ruptură? Ce prăpastie surpase o inimă de copil?

Era cert însă că nu o minte de preot era făcută să desferece o inimă împietrită.

Disperarea preoților era mare. Trecuse și cel de-al doilea an și ei nu reușiseră nimic.

Singura speranță era sihastrul din provincia Fukien. Cel atât de aproape de Tao.

Când în cea de-a opta zi de așteptare, Dai a fost primit, aproape că renunțase să mai spere. Da, bătrânul știa care este problema sa:

“Ai un fiu”, a spus cel atât de aproape de Tao. “Este fiul tău pentru că trăiește lângă tine. Nu îl conduce pe drumul tău. Lasă-l să găsească drumul pe care îi este sortit să meargă.” Apoi i-a făcut semn să iasă.

Dai s-a retras cu spatele, l-a salutat pe sihastru și a plecat spre casă.

Tot drumul s-a gândit ce a vrut să spună bătrânul: La­să-l să găsească drumul pe care îi este sortit să meargă.

Arta războaielor nu i se potrivește. Nici în rândul cărturarilor nu cred să intre, căci nu iubește caligrafia, iar despre preoție nici vorbă…

Pe drumul de întoarcere a văzut la câmpie femeile lucrând la câmpurile de orez. Doamne cum îi sălta inima la vederea acelor trupuri tinere.

Și a înțeles. Nu un bărbat avea să-l schimbe pe Kong

Când a ajuns la mănăstire, Dai a zăbovit doar o clipită. A mărunțit vorbele în șoaptă cu starețul mănăstirii apoi a dispărut spre satul din apropiere. De întors s-a întors când luna mângâia de mult mătasea caldă a nopții de vară.

Ce-au vorbit cei doi, ce-a făcut Dai în sat, nimeni n-a știut. Atâta doar că de a doua zi, la mănăstire a avut de lucru o tânără frumușică, ce-i ajuta pe preoți la pregătirea bucatelor. Și dacă am să vă spun că toți ucenicii se îngrămădeau să fie pedepsiți la corvoada serviciului la bucătărie, sunt convins că mă veți crede. Și printre ei și Kong

Da, preotul Dai găsise calea. În mai puțin de o săptămână inima de piatră devenise mai umană. În șase luni Kong era un flăcău normal, ba observau preoții cu îngrijorare, devenise cam moale și suspina cam des. Dumnezeule, ce era de făcut, fierul era acum o turtă de orez.

De a doua zi, fata a dispărut de la mănăstire. Se spunea că fusese răpită de un grup de călăreți din ținutul Kwe, un ținut sălbatic, la mai mult de 20 de zile de mers călare. Un ținut din care, cei ce se aventuraseră acolo, nu se mai întorseseră.

A trecut o zi, au trecut două… au trecut nouă zile.

Și Kong n-a mai putut.

– Pe unde să o iau iubiți părinți, pentru a o găsi, i-a întrebat Kong pe preoți.

– Ia-o peste câmp, treci peste valea Tsu și vei ajunge în pădurea de mesteceni. Acolo cred că o vei găsi. Vocea lui Dai era gravă, însă ochii aveau o strălucire ciudată. Zâmbeau ochii lui Dai…

Tot drumul, preoții l-au însoțit pe Kong, supunându-l la diverse încercări. El nu știa nimic. Credea că este o frunză purtată pe aripile sorții. Era împăcat cu destinul.

La capătul drumului nu a găsit nimic. A pornit spre casă mânat de un singur gând. Să-și ia rămas bun de la călugări și apoi să se despartă de viață.

Când în poarta mănăstirii l-a întâmpinat o zeiță cu chipul cunoscut, Kong a înțeles.

Acesta era drumul regăsirii.

Ce pierduse el înainte de mănăstire nu era dorința de a trăi. El nu-și găsise sufletul, iar acum, când avea alături un suflet pereche, realiza că era împlinit atât ca luptător dar și ca om.

Erau Ying și Yang, în­tr-un tot contopit, divers dar unitar.

Puterea umilinţei

Vremea războaielor trecuse, fermierii lucrau în linişte, timpul părea suspendat în amorţire şi se putea spune că era un nou început.

Da, nu însă şi pentru Yorimoto.

Yorimoto tânjea după vremea războaielor în care strămoşii săi îşi dovediseră cutezanţa în luptă, vremurile eroice ce păreau a fi fost croite după inima dârză a luptătorilor ce brăzdaseră văzduhul cu săbiile înroşite în sânge.

De foarte mic dovedise înclinaţii deosebite în mânuirea armelor. Era un samurai pur sânge. Ce păcat însă că măiestria sa nu putea fi dovedită decât cu foarte puţine prilejuri. Era unul din cei care încercau lamele construite de marele meşter făurar Goemon pe trupurile tâlharilor condamnaţi la moarte. Bucurie efemeră!

Yorimoto avusese cei mai buni profesori şi era extrem de încrezător în sine. Forţa şi abilitatea îi erau recunoscute în toate prefecturile din împrejurimi.

samurai și elev

Se mai întâmpla să vină câte un ronin ce dorea să-şi câştige reputaţia de mare luptător pentru a fi primit în slujba daimyo-ului din regiune, însă nici unul nu se mai întorsese în locurile de origine, firul vieţii lor rupându-se când îl întâlniseră pe Yorimoto.

Yorimoto nu era un om leneş. Studia tehnicile adversarilor, exersa tehnici noi, pregătea garda seniorului, dar după părerea luptătorilor bătrâni suferea de o meteahnă. Nu fusese învins niciodată şi era prea plin de sine. Pornea cu un ascendent asupra adversarului, însă în acest fel rămânea descoperit psihic. Dacă ar fi întâlnit un luptător la fel de bun ca şi el dar cu un interior mai puternic, ar fi putut să piardă înfruntarea.

Pe bătrânul Koho, când încercase să îi da poveţe, îl provocase la luptă:

– Dacă eşti îndreptăţit să-mi dai poveţe înseamnă că ştii mai multe decât mine, că eşti un luptător de la care mai am multe de învăţat. Deci, te provoc la luptă.

Deşi duelurile erau interzise de shogun, ele în mod tacit se desfăşurau fără oprelişti. Acel duel a fost ultimul pentru bătrânul Koho.

De atunci nimeni nu i-a mai dat sfaturi lui Yorimoto. Nici măcar prieteneşti.

Dar, ceea ce era de întâmplat s-a întâmplat.

Pe când Yorimoto servea turte de orez într-un han aflat la răscrucea unei uliţe din cartierul curtezanelor, de afară a început să se audă vâlvătaia unei înfruntări ce creştea ameţitor. Un bărbat, după îmbrăcăminte samurai în garda seniorului, lovea în drum o curtezană care ţipa cu disperare şi încerca să se elibereze. Hangiul privea împietrit, fără a scoate un sunet. În timp ce hărmălaia se accentua, de locul conflictului s-a apropiat un străin, simplu îmbrăcat, însă purtând la brâu cele două săbii, semn că este samurai.

– Cu ce a greşit curtezana de este pedepsită în acest fel? întrebă străinul.

– Nu este curtezană, este fiica mea. A refuzat să-l servească pe acest samurai în felul în care a dorit, iar acum a hotărât să o transforme el în curtezană.

Străinul s-a apropiat tăcut de samurai şi i-a prins mâna ca într-o menghină. Acesta a tras cu cealaltă mână sabia şi a încercat să-l lovească. Era prea târziu. În timp ce mâna încă scotea sabia, capul pleşuv i se prăvălea în colbul uliţei pustii.

Trupul se zbătea încă spasmodic când s-a apropiat Yorimoto:

– Acesta era samuraiul daimyo-ului Fujitomo, pe care îl servesc cu cinste. Ai făcut o mare greşeală când l-ai ucis. Vei primi ceea ce meriţi.

Aproape în aceeaşi clipă lama sa lovi, însă nu spintecă decât văzduhul. În schimb simţi cum pământul se amestecă cu cerul, în­tr-o fracţiune de secundă trupul său contopindu-se cu praful de pe drum.

– Numele meu este Tanaka Hyoshi. Pentru un mare luptător vorbeşti prea mult, spuse străinul.

Yorimoto se sculă descumpănit şi atacă din nou. Înainte de ataca de această dată, simţi o lovitură groaznică dată cu latul lamei sabiei chiar pe gât. În acea clipă realiză că dacă străinul ar fi dorit să-l ucidă, capul său nu s-ar fi mai aflat în acea clipă la locul lui. O senzaţie ca de gheaţă îl cuprinse, urcând dinspre călcâie spre vârful capului.

– Şi pentru că eşti prea plin de tine, nu am să te ucid, căci pentru tine umilinţa de a trăi va fi mai grea decât moartea.

Din acel moment nimeni nu a mai auzit nimic despre străin, dar nici despre Yorimoto.

Străinul a plecat către o destinaţie necunoscută. Yorimoto l-a însoţit de la distanţă. Nu se apropia prea mult, căci privirea tăioasă a samuraiului nu îi permitea. Era umbra acestuia, sperând că odată şi odată învingătorul său îi va adresa un cuvânt.

Au trecut trei ani în care samuraiul şi umbra sa nu au schimbat nici un cuvânt.

În acea dimineaţă însă Tanaka îi făcu semn lui Yorimoto să se apropie şi să se aşeze.

– Ce doreşti, întrebă cu voce autoritară?

– În clipa în care am fost învins, viaţa mea s-a încheiat. Nu voi mai putea servi niciodată unui senior. Te rog să închei ceea ce ai început. Fii asistentul meu la seppuku.

– Dacă mi-ai fi cerut acest lucru când ai pierdut lupta, onoarea ta ar fi fost salvată, acum ce folos să mai mori? Mai bine învaţă să trăieşti! Schimbă-ţi numele, croieşte-ţi un nou drum în viaţă şi dacă ai învăţat ceva din umilinţa de a trăi vei proba că am avut dreptate când ţi-am cruţat viaţa.

Samuraiul a plecat apoi fără umbra sa, rămasă cu fruntea în ţărână, împietrită de durere şi totodată de recunoştinţă.

Anii au trecut, timpul a săpat în chipurile celor doi, însă nu atât de mult încât la trecerea convoiului imperial samuraiul să nu recunoască în comandantul escortei pe Yorimoto.

– Cine este domnul acela care conduce garda imperială? îl întrebă el pe samuraiul din apropiere?

– Este cel mai mare spadasin al Japoniei la ora actuală, samuraiul care nu luptă niciodată însă câştigă toate înfruntările, Toshimitsu Takamaru, elevul marelui spadasin Tanaka Hyoshi.

Kaisen din Iga

Kaisen era copil când tatăl său a pierit pe câmpul de luptă. Amakasu fusese executat pe motiv de trădare, însă nimeni nu putuse dovedi că acest lucru era adevărat. Fusese singurul care scăpase dintr-o ambuscadă organizată de oamenii seniorului Sakuma, și în fața seniorului său trebuise să-și facă seppuku. Totuși nu a murit în dezonoare și deși secundantul îi retezase capul cu sabia, era considerat soldat căzut pe câmpul de luptă și nu trădător ucis.

Pentru Kaisen însă, viața devenise complicată odată cu trecerea anilor. Și-ar fi dorit din toată inima să devină samurai, însă toți seniorii îl refuzau când aflau fiul cui este replicând :

  • Aaa! Fiul lui Amakasu, lașul care a fugit de pe câmpul de luptă trădân­du-și partenerii. Regret, dar nu am nevoie de fiul lui Amakasu în preajma mea.

Încet, încet, disperarea lui a căpătat forme noi, transformân­du-se în ură față de tatăl său și mai apoi față de toți oamenii. Din­tr-un tânăr echilibrat, cu trăsături elegante, curat îmbrăcat, a devenit o fiară ucigașă, ce aproape își pierduse aspectul uman. Se ascundea în pădurile ținutului Kai, stăpânite de familia Takeda, și sfâșia tot ce prindea în calea sa.

Apăruseră chiar legende prin partea locului care afirmau că un kami răzbunător se ascunde în inima pădurii și îi pedepsește pe toți cei ce au curajul să se afunde în întunecimile codrului. Oamenii ofereau daruri acestui zeu sălbatic pe altarele lor, dar părea că nimic nu îmblânzește furia sa.

Localnicii au hotărât atunci că ar trebui să-i fie trimis un mesager ființei din pădure. Dar nimeni nu avea curajul să plece. Au hotărât sătenii, chibzuind, că cel mai ușor ar fi fost să angajeze un mesager. Un grup dintre ei a plecat pe muntele Iga unde își avea locuința o familie celebră de ninja – clanul Asai.

– Am să vă îmblânzesc această fiară, căci nu este kami, însă vreau să o primesc drept recompensă.

Sătenii eau teribil de încântați. Nu trebuiau să mai plătească nimic și scăpau și de vietate.

Asai a cercetat la început pădurea și a observat traseele pe unde Kaisen se deplasa. Apoi, a întins capcane care doar îl imobilizau și a așteptat.

În cea de-a cincea zi l-a prins.

ninjaKaisen, în încercarea de a scăpa, își sfâșiase carnea de la o mână până la os, iar sângerare abundentă îi provocase o stare de leșin. Asai i-a oblojit rănile, l-a legat la loc și a pornit spre munte cărându-l pe spinarea unei vaci.

…Au trecut anii, și Kaisen a devenit unul din fiii clanului Asai. Și nu unul oarecare, ci unul dintre cei mai buni. Dinamismul, forța și îndemânarea l-au ajutat să își însușească tehnica Asai Ryu până în cele mai mici amănunte. După ani de servicii aduse clanului, bătrânul care îl capturase și îl readusese în mijlocul oamenilor l-a chemat la sine.

Kaisen, i-a spus el, știu că nedreptatea făcută tatălui tău te-a însingurat și te-a adus în pragul nebuniei. Tatăl tău nu a fost un laș ci un războinic curajos care și-a dat viața pentru seniorul său. Dar iată care este adevărul: ambuscada în care au murit camarazii lui Amakasu nu era organizată de Sakuma ci de fratele seniorului tatălui tău. Întâmplarea a făcut ca Amakasu să fie rămas în urmă când s-a produs atacul. A sosit când ucigașii plecau, însă a reușit să recunoască pe unul din oamenii seniorului trădător. S-a întors și în taină a povestit seniorului său tot ce văzuse, dar acesta nu l-a crezut, așa că Amakasu și-a făcut seppuku pentru a dovedi că are dreptate și a-și apăra stăpânul.

Peste câțiva ani s-a dovedit că tatăl tău avusese dreptate. Takei, fratele mai mic, a devenit noul se­nior, întrucât fratele său fusese ucis de un ninja din Koga în timp ce se plimba în castel. Tot Takei este și cel care a ordonat îndepărtarea ta. Nimeni nu avea voie să îl angajeze pe fiul trădătorului Amakasu. Peste câteva luni, trupul unui ninja a fost găsit la poalele munților Koga, fiind decapitat.

Acel ninja era fratele mamei mele și fusese plătit de Takei pentru a-l ucide pe fratele său. Ca răsplată însă, îl ucisese.

Kaisen a ascultat tăcut, a înclinat din cap și a plecat.

…Cu timpul însă, din ținutul Kai au început să sosească tot felul de informații ciudate. Se părea cu un alt kami războinic stăpânea pădurile din Kai.

Dar mai ciudată decât toate era moartea seniorului Takei. De fapt se poate spune că moartea pentru senior nu a fost o pedeapsă, ci mai degrabă o eliberare.

Totul a debutat la câteva luni după ce Kaisen a plecat de pe muntele Iga.

Taikei obișnuia să se antreneze în trasul la țintă cu arcul. Era una din marile lui plăceri căreia i se abandona în fiecare zi. Dar în una din zile, coarda arcului s-a rupt și ochiul drept i-a fost zdrobit de săgeata scăpată de sub control. Plecând la templu să se roage, nu mult a lipsit să fie strivit de statuia lui Buddha, imensă și aparent de neclintit, care totuși a pornit să se rostogolească spre el. Nu după mult timp, în apa în care urma să se spele el s-a spălat unul din băieții săi și pielea de pe întregul corp a început să-i sângereze abundent, aparent inexplicabil, acesta murind în câtegva zile în chinuri cumplite.

Un sentiment de frică pusese stăpânire pe Takei. Nu mai mânca aproape nimic, făcea baie doar după ce în apă înota preț de câteva ore un păstrăv fiind scos nevătămat din apă, și în permanență avea câțiva războinici în jurul său. Părea că acum era de neatins, deși nu înțelegea cine dorea să-l omoare.

Și cu toate acestea, în una din zile, în timp ce ieșea din castel, calul său a fost brusc cuprins de furie și s-a făcut nevăzut, neputând fi urmărit de ceilalți. Taikei a fost găsit peste trei zile în pădurea din Kai mort, lovit probabil la cap de ramurile capacilor pe sub care calul se strecurase. Ciudat era însă că degetul mic de la mâna seniorului lipsea – probabil în timp ce se ferea de crengi îi fusese smuls.

În același timp, pe muntele Iga un mesager îi aducea profesorului Asai un mesaj. Desfășurând sulul de hârtie, la picioare îi căzu un deget de om. Pe hârtie era scris:

„Pentru liniștea umbrei de la poalele muntelui Koga și în memoria războinicului Amakasu!”

                                                                                                                             „Kaisen

Peste un an însă, Kaisen a fost prins și omorât de oamenii noului senior.

Răzbunarea nu este decât un drum fără întoarcere.

Înțelepciunea bambusului

În ținutul Hotsuin aproape toți locuitorii deveneau la maturitate experți în arte marțiale. Erau atât de pricepuți și aveau cu toții atât de multe cunoștințe încât cu greu puteai spune că unul este mai bun decât altul.

Oamenii erau simplii țărani ce se ocupau cu lucratul pământului și cu creșterea animalelor. Nu participau la războaie și nu aparțineau nici unei credințe. Era o comunitate închisă ce se afla într-un ținut izolat, un ținut fără vecini, ce trăia într-o liniște patriarhală, într-o atmosferă de început de lume.

bambus

Totul a durat până când în apropierea s-au stabilit kwa, oamenii hanului Liguo. Liniștea s-a transformat în amenințare, bunăstarea în nesiguranță, speranța în deznădejde.

Localnicii i-au privit la început cu indiferență, dar au înțeles în cele din urmă că au greșit. Jafurile se întețeau și devenau tot mai numeroase. Mulți jefuitori piereau în aceste incursiuni, însă se întorceau de fiecare dată și mai mulți.

Exasperați, cei din Hotsuin, bazându-se pe aptitu­dinile lor de luptători, au hotărât să atace dușmanul pentru a-l distruge. Astfel, o parte din bărbați au format o mică armată care a pornit la drum.

Era o armată foarte bună, dar extrem de mică. Lupta a fost aceea dintre o furnică și un elefant sau ca și cum ai încerca să oprești un torent al râului umflat de ape cu o creangă de măslin.

Oamenii kwa au suferit pierderi grele, însă mica armată a fost desființată. În fața hanului s-a prezentat atunci comandantul oștilor, Lio Shuhi:

– Preamărite, am distrus armata oamenilor hotsuin. La ordinul înălțimii voastre voi arde ținutul și voi ucide toți supraviețuitorii…

Hanul îl privea cu dispreț. Forța armatei sale nu consta în inteligența conducătorilor ci în mărimea parcă infinită.

– Prostia ta Shuhi, spuse hanul, este mare cât întinderea oceanului. Dacă îi vei ucide, pe cine vei mai jefui pentru a-ți hrăni oamenii. Sau poate dorești ca luptătorii tăi să se transforme în fermieri?

– Iertare stăpâne! Poruncește…

– Atacă-i, jefuiește-i, dar lasă-i să trăiască și să-și refacă gospodăriile, pentru a-i putea jefui și la strângerea recoltelor.

De cealaltă parte, îngrijorarea era mare. Știau că mulți luptători muriseră, iar cei rămași nu ar fi putut face față puhoiului de invadatori.

Aveau de ales: ori părăseau ținutul, ori erau nimiciți.

S-au întrunit cei mai buni oameni pentru consfătuirea finală dar soluția nu apărea, nici chiar după îndelungi cercetări. Atunci s-a hotărât ca prin sate să se anunțe că orice soluție pe care ar putea să o propună cineva, va fi dezbătută în consiliul de război.

Multe soluții au apărut, care de care mai fantastice, însă nici una nu părea să aibă o finalitate. Până când a sosit un tânăr de la poalele munților, ce a propus consiliului construirea unui zid ce să apere ținutul.

Părea o inteprindere imposibilă, dar merita încercat. În fața puhoaielor inamice, punând în față un zid puternic, o mână de războinici pricepuți se puteau apăra cu succes.

Dar nu era atât de simplu pe cât părea în prima zi de lucru. Construcția începuse dintr-un capăt și deja avansase mai bine de un kilometru. În zilele următoare însă, oameni kwa au năvălit și au distrus dintr-o suflare zidul neter­minat. Încercările de construcție au continuat, însă rezultatele au fost aceleași. Cum erau construite pe jumătate, zidurile erau distruse de inamic. Era momentul în care inevitabil se îndreptau spre părăsirea lucrărilor și a ținutului.

Și totuși salvarea a venit. Și nu de la un arhitect sau un constructor priceput, ci de la un copil, care se minuna de creșterea rapidă a unui bambus chinezesc. Se știe că acesta timp de cinci ani nu crește aproape de loc, pentru ca apoi în doar șase săptămâni să ajungă la mărimea sa maximă. Tatăl său a înțeles tâlcul întâmplării și l-a povestit consiliului de război.

Timp de câțiva ani, oamenii hanului au continuat să-i prade pe localnici, iar aceștia, curios, nu mai răspundeau provocărilor. Însă cu toții știau ce se petrecea. Se strângeau provizii și se pregăteau materialele pentru zid.

În ziua în care totul a fost gata, la semnalul conducătorilor obștii a început munca și miracolul s-a petrecut. În două zile, zidul care înconjura și apăra ținutul a fost ridicat. Din acel moment oamenii kwa nu au mai putut pătrunde în ținutul Hotsuin.

Cu timpul, peste sute de generații, zidul s-a dărâmat și a dispărut. Nu a dispărut însă și din amintirea sătenilor unei așezări de munte, în care, cu mii de ani în urmă, un copil se minuna de înțelepciunea bambusului.

Sabia cu lama strâmbă

Katsuie, unul din cei mai talentați luptători ai clanului Mori a avut un singurul copil, un băiat pe nume Genba, copil ce a văzut lumina zilei când cariera tatălui său se apropia de sfârșit.

Deși înaintat în vârstă, spiritul bătrânului era ca muntele. Falnic și iute la mânie.

Astfel că într-o zi a provocat la duel un samurai tânăr și la apogeul forței, pe care datorită meșteșugului său, totuși l-a învins, acesta murind din cauza rănilor.

Cum familia samuraiului ucis, Ichi, era foarte influentă în zonă, bogăția fiind pe măsura puterii sale militare, bătrânul samurai și-a părăsit familia, îndreptându-se spre ținuturile clanului vecin, unde spera să găsească adăpost.

Pe drum în timp ce se apropia de hotar, în față i-au apărut zece samurai ai familiei celui ucis. Nici în anii în care puterile îi erau duble nu ar fi putut face față aceste forțe nimicitoare, cu toată experiența acumulată.

samuraiȘtia că va pieri, că acestea erau ultimele raze de soare ce îi vor mai mângia ploapele, că acestea îi erau ultimele gânduri și îl durea că în loc să se gândească la fiul său, gândurile îi vor fi îndreptate către inamic.

Nu avea de ales decât o tactică. Trebuia să lovească în cel mai puternic. Dacă reușea să îl doboare, avea o șansă cu ceilalți, dacă nu, va pieri glorios, luptând cu cel mai brav adversar.

Fratele lui Ichi era un samurai nu foarte înalt însă deosebit de solid, cu o față colțuroasă, ce în loc de brațe părea să aibă trunchiuri de stejar.

Acesta era adversarul asupra căruia se concentra Katsuie. Aproape că ceilalți nu mai existau. Erau doar niște umbre, niște pete mișcătoare, pe care în mare măsură le ignora.

Samuraiul cel puternic atacă cu o lovitură largă. Katsuie execută sabaki, după care sabia sa fulgeră retezând capul aplecat din dezechilibrare. În același timp simți arsura unei lame despicându-i coapsa. înainte de a se prăbuși în genunchi, apucă să spintece abdomenul celui ce îl lovise.

Lupta a durat preț de aproape un ceas. Forțele lui Katsuie slăbeau pe măsură ce sângele se scurgea din el. Zeci de răni îi brăzdau trupul, dar rana cea mai puternică se afla în suflet. Știa că nici fiul său nu va avea o soară prea bună, după ce el va cădea.

Atunci, făcu un gest care cu câtva timp în urmă i s-ar fi părut imposibil. Luă propria sabie și strângând-o în mâini cu o forță de ciclop, în timă ce sângele îi șiroia pe brațe, o îndoi și strigă către cei trei adversari care mai rămăseseră în picioare:

– Eu, Katsuie, recunosc că această sabie a lovit strâmb în disputa cu seniorul Ichi, și ca dovadă o trimit tatălui său, pe care îl rog să aibă grijă de fiul meu!

Cu aceste cuvinte, Katsuie își spintecă abdomenul, în timp ce sabia unui adversar îi desprindea capul de trup.

Cele două dovezi, capul și sabia strâmbă, i-au fost aduse tatălui îndoliat, seniorul Shonyu.

Acesta se afla în cumpănă. Katsuie îi omorâse doi fii, dar fusese un om de onoare și luptase cinstit, și, deși nu el fusese la originea conflictului, luase totul asupra sa pentru a spăla rușinea suferită de clanul Shonyu. Dorința de răzbunare era mare, însă nu putea să nu întoarcă darul primit.

Genba fu adus la curte. Dar mintea daimyo-ului căuta în continuare o răzbunare. Copilul se afla la vârsta când începea deprinderea meșteșugului armelor. Răzbunarea lui Shonyu fu aceea că pentru instrucție primi sabia îndoită a tatălui său. Singurul care s-a opus a fost fiul cel mic, Kanro, dar părerea sa nu a fost luată în seamă.

Cu toate strădaniile sale, Genba, deși fusese și la un meșter fierar, nu putu face lama să revină la normal. Și pentru că trebuia să deprindă tehnicile sabiei începu să lupte cu acea sabie strâmbă. Și atât de bine se obișnui cu aceasta, și o astfel de tehnică deprinse încât toată lumea îl recunoștea de maestru. Nu era un altul în ținut mai priceput în mânuirea sabiei. Singura lui problemă era că nu luptase niciodată cu o altă sabie.

Când în vizită la clanul Shonyu a venit Hyoshi, conducătorul clanului vecin, aceștia au mizat pe îndemâ­narea lui Genba în mânuirea sabiei. Și de fiecare dată Shonyu a câștigat.

În cele din urmă Hyoshi a întrebat:

– Văd că-l apreciezi mult pe Genba. Ai fi în stare să îți încredințezi viața în mâinile lui. Chiar dacă ar mânui o sabie normală, sabia mea de exemplu.

Pe negândite, Shonyu răspunse afirmativ. Genba trebuia să spintece un braț de tulpine în spate și apoi să taie în lateral un pepene aflat pe capul tatălui său adoptiv, în timp ce se afla legat la ochi.

Tânărul apucă sabia lui Hyoshi cu două mâini, iar ochii îi fură acoperiți cu o bucată de mătase. Ceva se întâmpla. Acea energie pe care o simța transmițându-se din mânerul armei sale strâmbe contopindu-i, om și armă, nu îi mai cuprindea spiritul de această dată. Era totuși încrezător în îndemânarea sa.

Când primul snop de bambuși fu retezat, mulțimea oftă prelung, încrezătoare. Singurul care văzu diferența fu Kanro. Genba lovea cu două palme mai jos decât lovise în demonstrațiile anterioare. În timp ce încerca să oprească demonstrația, Genba terminase de tăiat tulpinile de bambus, și se întorsese fulgerător către stăpânul său, încrezător că va reuși să lovească unde trebuie.

Poziția piciorului era corectă, pășise o jumătate de pas dreapta, garda sabiei era în dreptul umărului, putea să lovească. Cât de scurt este drumul între viață și moarte. Nu mai lung de extensia unui braț înarmat cu o sabie. Fulgerul loviturii atinse gâtul nu pepenele ce se afla în echilibru, desprinzând capul de trup într-o explozie de sânge negru pompat din străfundurile unei conștiințe vinovate.

Sabia cu lama strâmbă se răzbuna pentru promisiunea încălcată.