Nu locuiesc în centru. Nici chiar în câmp… dar mai la margine. Cartier muncitoresc.

Și stau la casa! Am și curte, cu gradină mare. Parinții mei au plantat pomi, legume, tot ce-i trebuie omului gospodar.

Când la noi în cartier s-a construit un complex imobiliar m-am bucurat nespus. Cartierul căpăta un aspect mai modern. Aveam însă și un interes ascuns. În complex se deschidea un Lidl.

Este drept, pentru a cumpăra de la Lidl trebuia să intru în complex. Era bariera (doar pentru noi, cei din afară). Dar nu era problemă, arătam buletinul și intram. Până acum câteva zile…

Într-o dimineață m-am trezit și am ieșit în curte să-mi beau cafeaua proaspăt măcinată. Dar parcă mirosea altfel… Nu, nu cafeaua, la mine în curte.

Nu doar ca mirosea diferit, dar în grădină, într-un colț, răsărise un cort! Și ca într-o lege a compensației, ceapa și roșiile de pe un răzor, dispăruseră cu totul.

Recunosc, m-am apropiat cu teamă… m-am uitat în cort… Nimeni!

Abia când m-am întors catre cei trei caiși din fundul curții am observat vreo zece oameni cum clegeau de zor și băgau în sacoșe.

Panicat m-am îndreptat spre ei gesticulând.

Gesticulând s-au îndreptat și ei spre mine, vorbind într-o limbă de neînțeles. Dar au trecut de parcă nu aș fi existat, s-au dus la cort și au început să se înfrupte din munca mea.

Am anunțat poliția!

Milițianul de la telefon, pardon… polițistul mi-a spus ca e lumea săracă, că să înțeleg și eu. Eu am insistat! Compleșit, a abandonat și mi-a comunicat scârbit că daca vreau ceva să mă prezint la secție să depun o reclamație.

Am depus!

Cât au cercetat reclamația au mai apărut vreo șapte la mine în curte. Tot nemâncați!

Disperat, am chemat câțiva prieteni să-i scot pe nepoftiți.

Între timp pe cortul lor scria mare, în românește: „REFUTIATI”.Mă rog, cred ca au vrut să scrie „refugiați”!

Pe când trăgeam de ei să-i „expulzăm” din casa mea, ne-am pomenit cu locuitorii noii zone rezidențiale. Lăsaseră bariera în spate și veniseră să mă huiduie pe mine. Și presa a apărut! Că sunt inuman, că nu respect drepturile omului. Ba m-au facut și fascist că abuzez de forță.

Am crezut că mor!

Ba mi s-a adus aminte că și eu am fost tolerat… să cumpăr de la Lidl-ul lor. Chiar daca le arătam buletinul paznicilor.

Ce să-fac… Am acceptat, că mai aveam și eu nevoie de acces la Lidl.

Cam peste două săptămâni am primit o citație! Era de la cei de dincolo de barieră. Și la ei veniseră „refutiati”. Considerau că aveau prea mulți și îmi mai trimiteau și mie vreo 50 (că mai aveam vreo 2 meri neculeși și ceva ceapă ascunsă în pământ). Dar era corect, că votaseră și se împărțise procentual cu numărul de meri din curte. Ori la ei mai mult beton decât meri.

Între timp, merele se terminaseră și „coloniștii” mei cereau acces la frigider. LA FRIGIDERUL MEU! Și frigiderul era gol!

Dar ei scandau: Lidl! Lidl! Lidl!

………

Jurnal – DUPA DOUĂZECI DE ANI

M-am întâlnit cu fiica mea pe stradă și nu am recunoscut-o. Nu… nu Alzheimer. Purta burka și nu i se vedeau decât ochii. Allah fie slăvit! Ce ochi frumoși!

P.S. Încă mai meg la Lidl. Însă la barieră se stă la coadă.Mult! 16 ore ultima dată. Dar merită Mâncarea e halal! Allah fie slăvit! Și mai bine stau decât să ma bată frații că nu aduc mâncare… Abdullah e mare! Fratele cel mare!